Rezistența la insulină: simptome, cauze și abordări terapeutice

În ultimele decenii, incidența tulburărilor metabolice, în special a rezistenței la insulină (IR) și a diabetului zaharat de tip 2 (T2D), a crescut dramatic la nivel mondial. La baza acestui fenomen se află în primul rând urbanizarea, stilul de viață sedentar, precum și răspândirea alimentației de tip occidental, bogată în calorii. Rezistența la insulină este una dintre cele mai frecvente tulburări metabolice, deseori însă rămasă neobservată, care poate persista latent timp îndelungat, afectând treptat metabolismul. Nu este considerată doar o etapă premergătoare a diabetului de tip 2, ci contribuie și la apariția a numeroase alte afecțiuni, printre care boala ficatului gras nealcoolic (NAFLD), sindromul ovarelor polichistice (PCOS) și bolile cardiovasculare. Pe lângă factorii de risc clasici, precum predispoziția genetică, aportul caloric excesiv și inactivitatea fizică, tot mai multe cercetări subliniază și rolul echilibrului microbiomului intestinal. Compoziția florei intestinale influențează reglarea metabolismului glucozei, prezența inflamațiilor cronice de grad scăzut, precum și eficiența insulinei. Obezitatea, în special acumularea de țesut adipos visceral, crește ea însăși în mod semnificativ riscul de T2D. Conform datelor epidemiologice, aproximativ 86% dintre persoanele cu diabet zaharat de tip 2 sunt supraponderale sau obeze. Este important însă de subliniat că obezitatea nu este nici singura, nici o condiție suficientă pentru apariția diabetului. Măsura în care excesul de greutate duce efectiv la diabet depinde în mare parte de sensibilitatea individuală la insulină, de distribuția țesutului adipos, de starea reglării hormonale și, nu în ultimul rând, de funcționarea microbiomului intestinal. Prin urmare, diabetul nu este exclusiv o chestiune de greutate corporală, ci rezultatul unor procese metabolice și imunologice complexe, care se desfășoară pe mai multe niveluri. ¹

Ce este rezistența la insulină?

Zahărul, mai exact glucoza, este o sursă de energie fundamentală pentru organismul uman. Creierul și numeroase alte țesuturi își obțin din ea energia necesară funcționării, iar globulele roșii, care transportă oxigenul către celule, pot utiliza exclusiv glucoza. Datorită structurii sale chimice, glucoza este extrem de reactivă, adică se leagă cu ușurință de diferite proteine, precum celulele care alcătuiesc pereții vaselor, celulele nervoase, precum și globulele roșii. În astfel de cazuri, celulele afectate se pot deteriora, iar globulele roșii se pot lipi între ele, ceea ce le îngreunează trecerea prin capilarele înguste, acolo unde în mod normal abia încape o singură globulă roșie. Această lipire afectează microcirculația, în special în organe sensibile precum ochiul (retina) sau rinichiul. Valoarea hemoglobinei A1c, măsurată în cadrul analizelor de laborator, indică cantitatea de hemoglobină glicată, adică ce proporție dintre moleculele de hemoglobină transportoare de oxigen din globulele roșii au legat zahăr. Organismul nostru reglează strict glicemia, iar în acest proces insulina joacă un rol fundamental. Insulina, respectiv acțiunea sa la nivelul receptorilor de insulină, este necesară pentru ca glucoza să treacă din sânge în celule și să fie transformată acolo în energie.

Despre insulină

Insulina este produsă în celulele beta ale așa-numitelor insule Langerhans din pancreas. Ca răspuns la zahărul provenit din alimentație, celulele eliberează insulină, care ajunge în sânge. Insulina acționează, prin intermediul receptorilor de insulină, asupra anumitor celule ale organismului (celule hepatice, musculare și adipoase) și deschide mici pori în membrana celulară, prin care celulele pot prelua glucoza. Celulele folosesc glucoza ca sursă de energie, iar unele dintre ele (ficatul și mușchii) o pot și depozita, sub formă de glucid (glicogen). Astfel, glicemia se află în permanență sub control și variază doar între anumite limite, rămânând în intervalul normal chiar și în timpul unui post, deoarece în ficat are loc o reformare continuă a glucozei (gluconeogeneză), care îi asigură menținerea nivelului. Gluconeogeneza este reglată de doi hormoni: insulina, care o inhibă, și glucagonul, care o stimulează. În condiții normale, în ficat se formează zilnic aproximativ 250 g de glucoză. Efectele insulinei pot fi împărțite în două categorii:

• Efecte membranare: insulina favorizează preluarea glucozei, a aminoacizilor și a potasiului în celulele musculare și adipoase.
• Efecte metabolice: insulina stimulează metabolismul anabolic (sinteza de glicogen, sinteza de acizi grași, sinteza proteică), fiind așadar un hormon de construcție, și inhibă metabolismul catabolic, adică procesele de degradare. În lipsa insulinei, pacienții slăbesc. ²

Efectele pozitive ale insulinei ³:

• Îmbunătățește funcțiile cognitive și de memorie (în special administrată intranazal la pacienții cu Alzheimer, respectiv în cazul declinului funcțiilor cognitive), protejează celulele nervoase
• Relaxează pereții arterelor, îmbunătățind astfel circulația sângelui și capacitatea de pompare a inimii
• Reduce aderarea trombocitelor între ele ⁴
• Crește masa musculară și îmbunătățește circulația la nivelul mușchilor
• Îmbunătățește digestia proteinelor, stimulând producția de pepsină în stomac ^5–6

Precursorul insulinei este proinsulina, din care, în raport de 1:1, alături de molecula de insulină se formează o moleculă de peptid C. Determinarea peptidului C este utilizată și pentru evaluarea producției de insulină. În plus, peptidul C are el însuși efecte importante: îmbunătățește funcția renală, reduce excreția de albumină, îmbunătățește funcția de barieră a rinichiului, restabilește variabilitatea normală a frecvenței cardiace (HRV), reducând astfel neuropatia autonomă, și stimulează activitatea ATP-azei sodiu-potasiu în tubii renali. ⁷ Receptorii de la suprafața celulelor, inclusiv receptorii de insulină, funcționează de regulă optim în prezența unei acțiuni hormonale oscilante, adică lucrează cel mai eficient atunci când insulina este prezentă doar intermitent. În cazul unui nivel constant ridicat de insulină, receptorii de insulină pot deveni treptat insensibili, rezistenți, parțial din cauza faptului că receptorii nu mai sunt expuși la suprafața celulei (internalizare), parțial din cauza inhibării căii de semnalizare din interiorul celulei, ceea ce înseamnă apariția rezistenței la insulină, cunoscută și sub numele de sensibilitate scăzută la insulină. Orice țesut care dispune de receptori de insulină poate deveni rezistent la insulină. Gradul de scădere a sensibilității la insulină este influențat în principal de ficat, de musculatura scheletică și de țesutul adipos. ⁸ Pentru a reduce glicemia care crește ca urmare a preluării îngreunate a glucozei, celulele β ale pancreasului intensifică producția de insulină și apare hiperinsulinemia. Atât timp cât pancreasul reușește să producă suficientă insulină pentru a menține echilibrul glicemiei, valorile glicemiei rămân în intervalul sănătos. Dacă receptorii își pierd în mod excesiv sensibilitatea față de insulină, glucoza nu mai poate pătrunde deloc eficient în celule, iar glicemia crește patologic – această stare o numim hiperglicemie. Deoarece hiperinsulinemia însăși poate induce rezistență la insulină, este discutabil ce apare mai întâi, hiperinsulinemia sau rezistența la insulină. Cunoașterea exactă a acestui aspect are valoare clinică, deoarece și hiperinsulinemia asociată unui aport caloric excesiv poate fi unul dintre factorii declanșatori ai tulburărilor metabolice legate de rezistența la insulină. ⁹ Rezistența la insulină declanșează în organism numeroase procese metabolice nefavorabile, printre ale căror consecințe directe se numără hiperglicemia (glicemie ridicată) și hipertensiunea (tensiune arterială crescută); în cazul rezistenței la insulină se pierde, într-adevăr, și efectul insulinei de relaxare a vaselor, vasele devin mai rigide, se îngustează, astfel încât tensiunea arterială crește. O consecință directă este și dislipidemia, care se manifestă prin niveluri patologic ridicate ale unor lipide sanguine – trigliceride, colesterol, LDL – în timp ce nivelul unei alte lipide sanguine, cea „bună”, HDL, este scăzut. La acestea se adaugă adesea hiperuricemia, adică un nivel crescut al acidului uric, deoarece nivelul ridicat de insulină inhibă eliminarea acidului uric prin rinichi, precum și creșterea markerilor inflamatori (de exemplu CRP), care indică o inflamație cronică de grad scăzut. Ca urmare a rezistenței la insulină, se deteriorează funcționarea celulelor endoteliale care căptușesc suprafața internă a pereților vaselor (disfuncție endotelială) și crește totodată riscul de apariție a trombozei. Dacă IR rămâne netratată sau se agravează în continuare, poate duce la apariția unor stări complexe precum boala ficatului gras nealcoolic (NAFLD), diabetul zaharat de tip 2 și sindromul metabolic. ^10–11 Sindromul metabolic (apariția concomitentă a glicemiei crescute, a obezității abdominale, a tensiunii arteriale ridicate și a lipidelor sanguine crescute/dezechilibrate) reprezintă astăzi, în lumea civilizată, o boală cu răspândire largă și afectează, conform studiilor europene, 20–25% din populație. ¹²

Figura 1.: Consecințele rezistenței la insulină

Care sunt simptomele rezistenței la insulină?

Simptomele rezistenței la insulină apar de regulă lent, treptat, motiv pentru care, în stadiul inițial, de obicei nu provoacă acuze sesizabile. Cu timpul însă pot apărea diverse probleme, adesea nespecifice, de exemplu oboseala, somnolența în timpul zilei, tulburările de concentrare. Multe persoane resimt iritabilitate, fluctuații ale dispoziției, apetit crescut, în special o poftă intensă pentru alimente dulci. La femei, nivelul ridicat de insulină are efect și asupra ovarelor, stimulând producția de hormoni androgeni (de exemplu testosteron) în celulele din ovar, ceea ce duce la tulburări ale ciclului menstrual, respectiv la apariția sindromului ovarelor polichistice (PCOS). Și la nivelul pielii pot apărea semne revelatoare, deoarece insulina se aseamănă cu un alt hormon (factorul de creștere asemănător insulinei: IGF-1), care stimulează diviziunea celulară. Celulele pielii se divid mai intens, se îngroașă și produc mai mult pigment; un astfel de exemplu este afecțiunea numită acanthosis nigricans, care se manifestă sub forma unor pete închise la culoare, catifelate la atingere, apărute în pliuri (de exemplu gât, axilă). Este de asemenea caracteristică obezitatea de tip abdominal, așa-numita obezitate viscerală, precum și dificultatea de a slăbi, chiar și în condițiile unei alimentații adecvate și ale mișcării fizice. Obezitatea de tip abdominal, adică depunerea grăsimii preponderent în cavitatea abdominală, este un fenomen frecvent și implică numeroase riscuri pentru sănătate. Cauza principală a apariției sale este că ficatul încearcă să atenueze creșterea glicemiei transformând zahărul în exces în grăsime. Acest proces nu servește doar protejării de moment a organismului împotriva efectelor nocive ale unei glicemii prea ridicate, ci, în sens evolutiv, urmărește, ca formă de adaptare pentru supraviețuire, să depoziteze energia pentru viitoarele perioade de foamete. Energia transformată în grăsime (glicemia) se depune în cavitatea abdominală, în jurul organelor interne, devenind astfel un depozit de energie rapid accesibil pentru organism. Obezitatea viscerală, adică de tip abdominal, poate duce însă, pe termen lung, la tulburări metabolice, la rezistență la insulină și la stări inflamatorii. Persoanele afectate resimt adesea și o senzație crescută de foame, în special după alimente bogate în glucide, ceea ce este rezultatul fluctuațiilor glicemiei apărute ca urmare a scăderii eficienței insulinei, întrucât scăderile bruște ale glicemiei declanșează o senzație de foame accentuată, mai ales pentru glucidele cu absorbție rapidă. ¹³

Figura 2: Simptomele rezistenței la insulină

Cum poate fi diagnosticată rezistența la insulină?

Rezistența la insulină poate rămâne mult timp asimptomatică, de aceea ar fi importantă depistarea ei timpurie. La stabilirea diagnosticului contribuie mai multe analize de laborator: HbA1c deja menționată, precum și nivelul peptidului C format în cursul sintezei insulinei, glicemia și valorile calculate din acestea. Analiza începe de obicei cu recoltarea de sânge, în cadrul căreia se determină glicemia și nivelul insulinei à jeun. Poate fi necesară și o probă de toleranță la glucoză (OGTT), în care pacientul consumă o soluție ce conține o cantitate determinată de zahăr, apoi se verifică modul în care se modifică glicemia și nivelul insulinei în orele următoare. Din aceste date, medicul folosește diferiți indici calculați, de exemplu HOMA-IR, QUICKI sau indicele Matsuda, pentru a evalua sensibilitatea la insulină a celulelor. Aceste analize au un rol important în identificarea la timp a problemei și în prevenirea, prin modificări ale stilului de viață sau, la nevoie, prin tratament medicamentos, a apariției unor complicații mai grave.

Figura 3: Metodele de măsurare a rezistenței la insulină și scurta lor descriere

Aspecte suplimentare în diagnostic

• Greutatea corporală, indicele de masă corporală (IMC)
• Analize hormonale (de exemplu androgeni, SHBG, raportul LH/FSH)
• Semne ginecologice (de exemplu ciclu neregulat, suspiciune de PCOS)
• Antecedente familiale (de exemplu diabet zaharat de tip 2, sindrom metabolic) ¹⁰

Care este fondul apariției rezistenței la insulină?

La apariția rezistenței la insulină pot duce mai multe cauze: predispoziția ereditară, factorii de mediu și factorii legați de stilul de viață – precum lipsa mișcării sau alimentația necorespunzătoare. Aceste influențe contribuie adesea, întărindu-se reciproc, la apariția afecțiunii. Deși în anumite cazuri și predispoziția genetică poate juca un rol important în scăderea sensibilității la insulină, pe baza dovezilor științifice, în cele mai multe cazuri factorii dobândiți – precum stilul de viață sedentar, alimentația nesănătoasă, excesul de greutate sau obezitatea, precum și stresul cronic – joacă cel mai mare rol în apariția ei.

Stilul de viață sedentar

În timpul mișcării, fie că este vorba de mers, alergare sau orice altă activitate musculară, necesarul crescut de energie al mușchilor este acoperit în primul rând prin utilizarea glucozei disponibile în circulația sanguină. În această stare, mușchii pot prelua zahărul chiar și fără insulină, astfel încât glicemia scade în mod natural. Activitatea fizică regulată nu doar reduce, pe termen lung, glicemia, ci crește și sensibilitatea celulelor la insulină. În plus, în timpul efortului, mușchii produc și proteine biologic active (miokine), de exemplu irizina, care au rol în degradarea țesutului adipos, în atenuarea proceselor inflamatorii și în reglarea metabolismului. ¹⁴ Prin urmare, țesutul muscular nu este responsabil doar de realizarea mișcării, ci are un rol central și în valorificarea energiei și în menținerea echilibrului glicemiei. În timpul efortului intens, necesarul crescut de oxigen al mușchilor nu poate fi întotdeauna acoperit, de aceea în astfel de momente ei produc energie și fără utilizarea oxigenului (pe cale anaerobă), transformând glucoza în acid lactic. Acest proces produce, ce-i drept, mult mai puțină energie (ATP), dar este rapid și reprezintă pentru mușchi o sursă imediată de energie. Acidul lactic format poate fi, într-o a doua etapă, parțial degradat mai departe de către mușchi în prezența oxigenului, respectiv este transformat înapoi în glucoză de către ficat, în cadrul procesului cunoscut sub numele de ciclul Cori. Acest circuit permite ca acidul lactic să nu se acumuleze în mușchi, ci să fie reutilizat. Retransformarea în glucoză necesită însă energie suplimentară, pe care organismul o acoperă din degradarea grăsimilor (beta-oxidare). În astfel de momente, corpul trece deci în regim „de ardere a grăsimilor”. Este interesant că, în timp ce ficatul produce glucoză, organismul inhibă utilizarea ei simultană, pentru a nu lucra inutil „în două direcții”. Mușchii epuizați în urma activității fizice preiau din nou zahăr din sânge după mișcare și îl depozitează, reducând astfel atât vârfurile, cât și scăderile glicemiei. Dacă pe termen lung nu ne mișcăm suficient, „datoria metabolică” persistă: efortul crescut al ficatului rămâne în continuare necesar, în timp ce mușchii nu participă activ la utilizarea zahărului. Mișcarea fizică regulată nu doar ajută la valorificarea energiei, ci îmbunătățește sensibilitatea la insulină, echilibrează glicemia și degrevează ficatul. De altfel, masa musculară susține metabolismul și în stare de repaus. ¹⁵

Rolul obezității în apariția rezistenței la insulină

Obezitatea, în special acumularea de țesut adipos abdominal, joacă un rol-cheie în apariția rezistenței la insulină. Țesutul adipos nu este doar un depozit de energie, ci un organ endocrin important al organismului, care eliberează adipokine, citokine inflamatorii (TNF-α, IL-6) și acizi grași liberi (FFA) ¹⁶. Aceste substanțe inhibă semnalizarea insulinei în interiorul celulei și afectează preluarea glucozei, în special în țesutul muscular și adipos. Inflamația cronică de grad scăzut care însoțește obezitatea agravează și mai mult acest efect și contribuie direct la menținerea IR. Grăsimea viscerală produce în mod accentuat mediatori inflamatori, care pot perturba declanșarea acțiunii insulinei. Este important de menționat că țesutul adipos alb nu are o structură uniformă: în timp ce grăsimea viscerală prezintă o activitate de producere a hormonilor mai puternică și influențează mai intens rezistența la insulină, efectul de acest fel al țesutului adipos subcutanat (de sub piele) este mult mai moderat. Această diferență explică de ce, în cazul obezității de tip abdominal (de tip „măr”), apar mai frecvent rezistența la insulină și sindromul metabolic decât în cazul acumulării de grăsime în zona șoldurilor (de tip „pară”), care este însoțită în principal de acumularea de țesut adipos subcutanat. ^17–18

Consumul de alimente cu index glicemic ridicat

Obezitatea este considerată adesea consecința unui aport caloric excesiv; în același timp, este important de înțeles că, în sine, și supraalimentarea poate avea efecte fiziologice serioase. Chiar și o alimentație cu conținut energetic ridicat, menținută pentru scurt timp, poate reduce sensibilitatea la insulină a creierului, independent de o scădere a sensibilității la insulină a țesuturilor periferice (corporale). Aportul caloric excesiv slăbește răspunsurile la insulină ale celulelor creierului, modifică compoziția florei intestinale, activează procese inflamatorii și, în cele din urmă, are efect de retur asupra creierului, afectând funcționarea proteinelor cerebrale implicate în semnalizarea insulinei – un cerc vicios. Aceste modificări moleculare provoacă inflamație în sistemul nervos și, pe termen mai lung, pot contribui la afecțiuni precum depresia, declinul cognitiv, boala Alzheimer sau alte tulburări neurologice. Modificările florei intestinale, eliberarea endotoxinelor produse de bacterii, precum și permeabilitatea crescută a peretelui intestinal reprezintă factori de risc suplimentari. Inflamația cronică de grad scăzut, care se poate răspândi adesea de la nivelul țesutului adipos către creier, deteriorează și mai mult sensibilitatea la insulină a sistemului nervos central. ¹⁹ Metabolismul grăsimilor este unul dintre procesele metabolice dominante ale organismului nostru, care devine determinant în special în caz de exces de greutate. Dacă în sânge circulă o cantitate excesivă de acizi grași, atunci celulele degradează grăsimea, ceea ce inhibă utilizarea glucidelor, care ar fi de importanță fundamentală pentru menținerea unei glicemii stabile, a unui nivel scăzut de insulină și a unei producții eficiente de energie. Relația de concurență și de inhibiție reciprocă dintre metabolismul grăsimilor și cel al glucidelor este descrisă de ciclul Randle. În caz de exces de greutate, acizii grași în exces care circulă în sânge induc, la nivel celular, un surplus de energie și, prin inhibarea valorificării glucozei, contribuie direct la apariția rezistenței la insulină, precum și a diabetului zaharat de tip 2. Reducerea aportului caloric scade glicemia și nivelul crescut al insulinei independent de cantitatea de glucide consumată. ²⁰

Inflamația cronică

Obezitatea induce, așadar, o inflamație sistemică persistentă, de grad scăzut, în organism. Această inflamație cronică contribuie la apariția complicațiilor pe termen lung ale diabetului zaharat de tip 2, de exemplu ficatul gras nealcoolic, retinopatia, bolile cardiovasculare, precum și afectarea renală (nefropatia), dar explică și legătura dintre diabet și alte boli, precum boala Alzheimer, sindromul ovarelor polichistice, guta sau artrita reumatoidă. Inflamația cronică afectează în special țesuturile sensibile la insulină: țesutul adipos, ficatul, mușchii și pancreasul. Acesta este fenomenul așa-numitului imunometabolism, care descrie legătura strânsă, reciprocă, dintre sistemul imunitar și procesele metabolice: tulburările metabolice declanșează răspunsuri inflamatorii, care accentuează și mai mult disfuncția metabolică. Pe măsură ce crește cantitatea de țesut adipos și se deteriorează sensibilitatea la insulină, se intensifică producția de citokine care stimulează inflamația (proinflamatorii), în timp ce nivelul adiponectinei, favorabilă din perspectivă metabolică, scade. Această deplasare a echilibrului influențează și compoziția celulelor imune ale țesutului adipos: crește numărul macrofagelor de tip M1, care intensifică inflamația, în timp ce scade proporția macrofagelor M2, care atenuează inflamația ²¹. Acumularea și activarea macrofagelor sunt cauzele principale ale inflamației cronice prezente în țesuturile metabolice, dar și alte celule imune (limfocitele T și B) participă la proces. ²²

Stresul, lipsa somnului

Stresul contribuie în mod dovedit la apariția diabetului zaharat de tip 2. Numim stres situația în care organismul se confruntă cu un stimul cu care trebuie să lupte, fiind astfel necesar să își mobilizeze energiile. Modalitatea stimulilor poate fi dintre cele mai diverse: fizică (de exemplu temperatură, radiație, vibrație), chimică, biologică (de exemplu infecții), respectiv psihică. Stresul este important și necesar; problema poate fi cauzată de intensitatea și de distribuția lui, respectiv de persistența îndelungată, deoarece resursele organismului se pot epuiza. Reacția la stres este un răspuns biologic natural, al cărui scop este favorizarea supraviețuirii. În cursul așa-numitei reacții „luptă sau fugi”, pentru asigurarea aprovizionării cu energie, organismul activează temporar procese de degradare, adică procese catabolice: crește mobilizarea energiei, în timp ce trec în plan secund funcții vitale precum digestia, creșterea, reproducerea sau funcția imunitară. Această adaptare pe termen scurt a reprezentat inițial un avantaj evolutiv, întrucât, de exemplu la fuga din fața unui prădător, era nevoie de mobilizarea rapidă a rezervelor de energie imediat disponibile (de exemplu glucoza). ²³ În astfel de momente, organismul produce hormoni de stres, în primul rând glucocorticoizi (de exemplu cortizol) și catecolamine (de exemplu adrenalină). Sub efectul acestora, ficatul intensifică producția de glucoză (gluconeogeneză), ceea ce duce la o creștere temporară a glicemiei. Dacă această situație de stres nu este urmată de activitate fizică, așa cum se întâmplă în natură, iar zahărul nu este consumat, cu timpul se instalează o glicemie constant ridicată, adică o hiperglicemie cronică. Pe termen mai lung, stresul continuu poate duce, de aceea, la rezistență la insulină. Cortizolul inhibă preluarea zahărului de către celulele musculare, astfel încât acestea nu contribuie la scăderea glicemiei. În societatea modernă, stresului cronic i se asociază adesea și lipsa mișcării, alimentația neregulată sau o alimentație nesănătoasă, care agravează și mai mult tulburarea metabolică, favorizând în special apariția obezității de tip abdominal, adică viscerale. ²³ Nu doar stresul, ci și cantitatea și calitatea somnului au un efect semnificativ asupra sensibilității la insulină. Stilul de viață modern, suprasolicitarea la muncă, învățatul, utilizarea dispozitivelor digitale duc adesea la lipsa somnului ²⁴. Deși legătura exactă de cauzalitate nu este încă pe deplin clarificată, și lipsa somnului intensifică inflamația și contribuie la apariția rezistenței la insulină și a diabetului zaharat de tip 2, chiar și atunci când nu este însoțită de creștere în greutate ²⁵. Adulților li se recomandă cel puțin șapte ore de somn pe zi pentru menținerea echilibrului metabolic. ²⁶

Rolul microbiomului intestinal

La persoanele cu rezistență la insulină se observă adesea perturbarea echilibrului florei intestinale, adică disbioza, care are și un rol cauzal în tulburarea metabolismului glucozei și în menținerea inflamației cronice de grad scăzut. Procesele patologice ale microbiomului intestinal cresc permeabilitatea peretelui intestinal, astfel încât bacteriile și lipopolizaharidele (LPS), componentele proinflamatorii ale peretelui celular al bacteriilor, ajung în circulația sanguină. Această stare, pe care o numim endotoxemie metabolică, contribuie la starea inflamatorie persistentă, care joacă un rol-cheie în apariția rezistenței la insulină și a sindromului metabolic, dar crește și riscul de diabet zaharat de tip 2 și de anumite boli tumorale. Disbioza poate însemna scăderea speciilor bacteriene benefice (de exemplu Akkermansia muciniphila și Faecalibacterium prausnitzii) și/sau înmulțirea excesivă a unor tulpini proinflamatorii (de exemplu unele specii de Proteobacteria sau Firmicutes). Scăderea producției de acizi grași cu lanț scurt, în special de butirat, produși de anumite specii bacteriene benefice, deteriorează și mai mult funcția de barieră a intestinului, ceea ce accentuează inflamația sistemică. Compoziția microbiomului intestinal poate influența însă nu doar procesele inflamatorii, ci și, în mod direct, acțiunea insulinei. Tulpinile bacteriene care cresc sensibilitatea la insulină exercită un efect favorabil asupra metabolismului glucozei. În modele experimentale, introducerea acestor tulpini în intestin a scăzut glicemia, a redus cantitatea de zaharuri simple din scaun, a îmbunătățit metabolismul lipidelor și a atenuat simptomele rezistenței la insulină. Dacă în intestin rămâne mai mult zahăr neprelucrat, se intensifică depozitarea grăsimii, crește nivelul inflamației, ceea ce contribuie la apariția obezității. ²⁷ Flora intestinală a persoanelor cu rezistență la insulină și a celor sensibile la insulină diferă între ele. La primele predomină genurile Blautia și Dorea (din familia Lachnospiraceae), în timp ce la cele din urmă predomină speciile Alistipes și Bacteroides. Speciile Alistipes și Bacteroides degradează mai eficient glucidele, astfel încât în intestin rămâne mai puțin zahăr. Administrarea orală de Alistipes indistinctus a oferit protecție împotriva obezității și a rezistenței la insulină, chiar și în condițiile unei alimentații bogate în grăsimi ⁸. Numeroase studii au evidențiat o legătură între compoziția microbiomului intestinal, metaboliții plasmatici, de exemplu aminoacizii cu lanț ramificat (BCAA), acizii grași cu lanț scurt (SCFA) și lipopolizaharidele, diferitele forme de obezitate, tipurile diferite de diabet (de exemplu cele caracterizate prin rezistență la insulină sau prin secreție scăzută de insulină) și factorii de mediu. În caz de obezitate, scade de regulă prezența speciilor Faecalibacterium prausnitzii, Akkermansia, Oscillibacter și Intestinimonas, în timp ce în diabetul zaharat de tip 2 crește adesea proporția tulpinilor Escherichia/Shigella. ¹ Acizii grași cu lanț scurt (SCFA) produși de bacteriile intestinale, în special acetatul, propionatul și butiratul, joacă un rol important în reglarea proceselor metabolice, a apetitului și a sensibilității la insulină. Cantitatea și proporția lor, măsurate în scaun sau în plasma sanguină, pot fi un biomarker util al severității rezistenței la insulină. Butiratul și propionatul au, de regulă, un efect favorabil, împotriva obezității; favorizează producția de leptină și de alți hormoni care reduc apetitul, pot atenua procesele inflamatorii și pot îmbunătăți sensibilitatea la insulină. Propionatul poate servi ca substrat al gluconeogenezei care are loc în ficat, drept care poate contribui la stabilizarea glicemiei. În anumite condiții însă, dacă este prezent, de exemplu, în cantitate excesivă din cauza unei compoziții modificate a florei intestinale, propionatul poate contribui și la apariția rezistenței la insulină, prin efectul său de stimulare a secreției de insulină și glucagon, respectiv de activare a activității sistemului nervos simpatic ²⁸. Acetatul favorizează producția de grelină (hormonul foamei), susține mai degrabă creșterea în greutate, poate crește apetitul și poate stimula depunerea de grăsime ²⁹. Scăderea bacteriilor producătoare de butirat (de exemplu Faecalibacterium prausnitzii, Roseburia intestinalis) este deosebit de caracteristică rezistenței la insulină. Lipsa acestor specii intensifică inflamația și deteriorează funcția metabolică a sistemului intestinal. ³⁰ La cei în intestinul cărora era prezentă într-o proporție mai mare Akkermansia muciniphila sau Parabacteroides distasonis s-a observat, în condiții de restricție calorică, o îmbunătățire a sensibilității la insulină, ceea ce confirmă rolul protector al acestor specii. ³⁰ Analiza compoziției și a funcționării microbiomului intestinal poate fi un complement important al diagnosticării și al abordării terapeutice a rezistenței la insulină.

Axa intestin-creier

Axa intestin-creier este o cale de comunicare multidirecțională, prin care flora intestinală, sistemul nervos, sistemul hormonal și sistemul imunitar se află în legătură unele cu altele. Această legătură este deosebit de importantă în reglarea metabolismului. Flora intestinală nu joacă un rol doar în sistemul digestiv, ci influențează și funcționarea creierului, printre altele prin procese nervoase, hormonale și imunologice. Obezitatea, o alimentație bogată în nutrienți, dar, după caz, unilaterală, modifică compoziția bacteriilor intestinale, iar substanțele produse de acestea (metaboliții) pot trimite direct semnale către creier, prin intermediul nervului vag (nervus vagus). Așa-numitele celule enteroendocrine, celule senzoriale și producătoare de hormoni situate în peretele intestinal, sunt capabile să perceapă conținutul cavității intestinale (de exemplu nutrienți, microbi) și, ca urmare, produc diferiți hormoni intestinali (de exemplu GLP-1, PYY, CCK), care pot avea efect, dincolo de răspunsul la insulină, asupra apetitului, a dispoziției, precum și asupra proceselor de învățare și de memorie. Sistemul imunitar este, de asemenea, un participant activ al axei intestin-creier. Celulele activate ale sistemului imunitar (celulele Th1, Th17, Treg, neutrofilele și macrofagele) pot trimite semnale inflamatorii către creier, perturbând echilibrul legăturii dintre intestin și creier. Dacă bariera naturală a peretelui intestinal se deteriorează, devine permeabilă, i se slăbește capacitatea de a împiedica pătrunderea substanțelor nedorite în circulația sanguină. Acesta este fenomenul de „intestin permeabil”, respectiv „leaky gut”, care poate intensifica inflamația, ce nu doar influențează nefavorabil funcționarea creierului, ci poate deteriora și mai mult eficiența insulinei, agravând astfel rezistența la insulină. ¹⁹

Figura 4: Fondul apariției rezistenței la insulină

Funcția mitocondrială

În cazul rezistenței la insulină, utilizarea energiei de către celule scade, cauzele fiind scăderea numărului mitocondriilor și a enzimelor lor oxidative, deteriorarea producției de ATP, precum și modificările morfologice ale mitocondriilor. ATP-ul este molecula purtătoare de energie a celulelor, din care consumăm zilnic o cantitate egală cu masa noastră corporală și care trebuie produsă continuu din nou de către mitocondrii. În caz de aport caloric excesiv, se intensifică producția de radicali liberi de oxigen (ROS), ceea ce duce la deteriorarea mitocondriilor, la inflamație și la activarea celulelor imune ale sistemului nervos. Acumularea grăsimii în interiorul celulelor deteriorează și mai mult capacitatea oxidativă, în special la cei la care este prezentă și o predispoziție genetică. ³¹ Mitocondriile se pot deteriora nu doar din cauza diverselor probleme metabolice, ci funcționează tot mai puțin bine și odată cu îmbătrânirea. Pe măsura trecerii timpului, scade nivelul anumitor hormoni, de exemplu al hormonului de creștere și al IGF-1, care ar susține aceste organite celulare producătoare de energie, și crește riscul bolilor metabolice. ³² Pentru o secreție adecvată de insulină este indispensabilă funcționarea optimă a mitocondriilor. Aproximativ 3% dintre toți pacienții cu diabet sunt afectați de diabetul mitocondrial (MIDD), care poate imita simptomele atât ale diabetului de tip 1, cât și ale celui de tip 2. Caracteristica sa principală este că, pe măsură ce înaintează în vârstă, se agravează disfuncția celulelor β și sensibilitatea scăzută la insulină a țesutului muscular. ^33–34 În interiorul organismului, și mitocondriile au nevoie de apă pentru buna lor funcționare; este avantajos ca această apă să conțină cât mai puțin deuteriu. Deuteriul este un izotop al hidrogenului, care conține doi protoni în loc de unul, fiind astfel mai greu. În cantitate mică, este prezent în mod natural în apa potabilă, într-o concentrație medie de aproximativ 150 ppm. Conținutul de deuteriu al apei variază geografic, fiind mai scăzut în zonele situate la altitudini mai mari sau îndepărtate de mare. ³⁵ Etapa finală a producției de energie a mitocondriilor este lanțul de transport al electronilor (lanțul redox) care se desfășoară în membrana mitocondrială internă și care este format din cinci complexe. Dintre acestea, complexul V este un fel de turbină miniaturală, care readuce în spațiul interior protonii pompați între cele două membrane mitocondriale de către cele patru complexe anterioare. Acest proces asigură producerea ATP-ului, adică a principalei surse de energie a celulelor. Dacă deuteriul trece prin sensibilul complex V, acesta se poate deteriora, ceea ce duce la scăderea capacității mitocondriei de a produce energie. Din perspectiva valorificării mitocondriale a diferiților nutrienți, este important că grăsimile conțin mai mult hidrogen și, în cadrul acestuia, o proporție mai mică de deuteriu decât glucidele. În consecință, în cursul oxidării grăsimilor se formează mai multă apă în interiorul celulelor, al cărei conținut de deuteriu este mult mai scăzut decât cel al apei introduse din exterior. Un nivel mai ridicat de deuteriu în celule împiedică producția de energie, intensifică procesele inflamatorii și poate reduce sensibilitatea la insulină. Unul dintre rolurile bacteriilor intestinale este acela de a produce hidrogen gazos și acizii grași cu lanț scurt deja menționați (acid butiric, acetat, butirat). Hidrogenul gazos produs de microbiomul intestinal are un conținut scăzut de deuteriu, drept care poate contribui la protejarea metabolismului celulelor. În plus, acizii grași cu lanț scurt, mai ales acidul butiric, sunt surse importante de energie pentru celulele colonului și joacă un rol-cheie în reglarea inflamației, precum și în menținerea funcțiilor celulare sănătoase. Prin urmare, flora intestinală susține, în mod direct și indirect, funcționarea optimă a organismului. ³⁶

Care pot fi consecințele rezistenței la insulină?

Glicemia crescută, prezentă ca urmare a rezistenței la insulină, provoacă pe termen lung și complicații grave, în primul rând la nivelul sistemului vascular. Deteriorările apar adesea mai întâi în cele mai mici vase de sânge (microvase) – aceasta se numește afectare microvasculară. Aceste modificări afectează mai multe organe:

• La nivelul ochiului: deteriorarea rețelei fine de vase poate duce la retinopatie, poate provoca scăderea vederii sau chiar orbire.
• La nivelul rinichiului: și vasele mici ale rinichiului se pot deteriora, consecința putând fi nefropatia (o stare care duce la insuficiență renală). Aceasta poate duce chiar la dializă, adică la necesitatea unui tratament regulat de rinichi artificial.
• La nivelul sistemului nervos: din cauza deteriorării aprovizionării cu sânge a nervilor mici, se poate instala neuropatia periferică, care se poate manifesta prin tulburări de sensibilitate, amorțeli, durere sau slăbiciune musculară, în special la nivelul mâinilor și picioarelor.

Modificările nu afectează însă doar părțile periferice ale corpului, ci și sistemul nervos central, adică creierul. Deteriorarea vaselor mici cerebrale poate contribui la apariția demenței (declin mintal), a accidentului vascular cerebral (AVC), a tulburărilor de dispoziție (de exemplu depresie, anxietate), precum și a tulburărilor de echilibru și a mersului nesigur. Deteriorarea vaselor mici ale mușchiului inimii poate provoca durere în piept (angină), respectiv poate contribui la deteriorarea structurii și a funcționării inimii (cardiomiopatie). Deteriorările care afectează vasele arteriale de dimensiuni mai mari se numesc complicații macrovasculare. Printre cele mai frecvente astfel de complicații se numără:

• Boala arterială periferică (PAD): arterele care irigă membrele se îngustează sau se obstrucționează, cel mai frecvent la nivelul picioarelor. Simptomele pot fi durere la nivelul picioarelor în timpul mersului, extremități reci, vindecare lentă a rănilor, iar în cazuri grave ulcerații sau chiar amputație.
• Boala coronariană (CAD): deteriorarea vaselor care irigă mușchiul inimii (arterele coronare), a cărei consecință poate fi durerea în piept (angină), infarctul miocardic sau insuficiența cardiacă.
• Accidentul vascular cerebral (AVC): întreruperea bruscă a aprovizionării cu sânge a creierului. Are două tipuri principale:
  • AVC ischemic: obstrucția unui vas (de exemplu din cauza unui cheag de sânge),
  • AVC hemoragic: ruperea unui vas, cu apariția unei hemoragii.

Ambele cazuri pot avea consecințe grave, precum paralizia, tulburările de vorbire, pierderea memoriei sau chiar decesul. De rezistența la insulină se leagă strâns și o altă boală, tot mai frecventă: ficatul gras nealcoolic deja menționat. Aceasta este o stare în care grăsimea se acumulează în ficat, în timp ce pacientul nu consumă alcool. Acumularea grăsimii în ficat este o problemă deoarece, cu timpul, poate provoca inflamație, deteriorarea celulelor și cicatrizare (fibroză hepatică). Aceasta deteriorează funcționarea ficatului și poate duce chiar la ciroză hepatică. NAFLD este foarte frecventă la persoanele cu rezistență la insulină și diabet zaharat de tip 2. Un fapt alarmant este că frecvența ei crește continuu la nivel mondial și apare tot mai des încă din copilărie. De aceea, pentru orice specialist din domeniul sănătății care se ocupă de persoane care trăiesc cu rezistență la insulină – fie că este vorba de medic de familie, dietetician sau internist – este deosebit de important să acorde atenție depistării și tratării timpurii a ficatului gras, chiar și atunci când pacientul nu are simptome. ¹⁰

Ce opțiuni terapeutice există pentru rezistența la insulină?

Medicina convențională

Majoritatea medicamentelor utilizate în prezent în practica clinică pentru tratarea metabolismului zahărului se concentrează în primul rând pe reglarea glicemiei și nu au fost dezvoltate în mod țintit pentru tratarea complicațiilor asociate (retinopatie, boala ficatului gras nealcoolic sau stări inflamatorii). Unele dintre ele au și efecte secundare favorabile asupra complicațiilor. Ceea ce este însă și mai important: dintre medicamentele disponibile în prezent, cu excepția metforminului, niciunul nu este capabil să întârzie progresia afecțiunii. ²² Metforminul este medicamentul de primă alegere în tratarea rezistenței la insulină, în special în cazul prediabetului și al diabetului zaharat de tip 2. Efectul său principal se exercită prin reducerea producției de glucoză a ficatului și, în plus, îmbunătățește sensibilitatea la insulină a țesuturilor periferice. O proprietate avantajoasă este că nu provoacă hipoglicemie și, datorită efectului său de reducere a greutății, este deosebit de util pentru pacienții care trăiesc cu obezitate. Conform rezultatelor studiului Diabetes Prevention Program (DPP), metforminul a redus cu aproximativ 30% riscul de apariție a diabetului zaharat de tip 2 la persoanele cu rezistență la insulină. Tratamentul este de regulă bine tolerat, deși în faza inițială a terapiei pot apărea efecte secundare la nivelul sistemului digestiv – balonare sau diaree. ³⁷ Metforminul are efect nu doar asupra metabolismului, ci și asupra compoziției microbiomului intestinal. Comparativ cu pacienții cu diabet zaharat de tip 2 netratați, la pacienții tratați cu metformin se observă înmulțirea Parabacteroides distasonis, precum și consolidarea legăturilor strânse dintre celulele epiteliale intestinale (joncțiunile strânse, tight junctions), ceea ce indică o îmbunătățire a funcției de barieră a intestinului. Sub efectul tratamentului, compoziția florei intestinale se apropie de microbiomul persoanelor sănătoase. Anumite profiluri de microbiom pot prezice eficiența sau efectele secundare ale metforminului: de exemplu, în prezența unei proporții mai mari de Segatella copri (numită anterior Prevotella copri), nivelul HbA1c scade mai puțin. Valoarea HbA1c indică nivelul mediu al glicemiei din ultimele aproximativ 2–3 luni. În schimb, o proporție mai mare de Streptococcus parasanguinis poate prezice riscul apariției efectelor secundare în cursul tratamentului. Deoarece aceste modificări microbiene pot fi în legătură și cu utilizarea altor medicamente (de exemplu inhibitori ai pompei de protoni, anticoagulante), analiza microbiomului intestinal poate fi de importanță esențială pentru înțelegerea modului în care utilizarea simultană a mai multor medicamente este în legătură cu eficiența terapeutică a metforminului. ³⁰

Reducerea greutății corporale: recomandări de dietă și mișcare

O alimentație cu conținut scăzut de glucide (low-carb) poate îmbunătăți temporar sensibilitatea la insulină, în special atunci când glicemia este constant ridicată, iar nivelul acizilor grași din sânge este de asemenea crescut. Reducerea aportului de glucide poate ajuta la intensificarea arderii grăsimilor și la atenuarea suprasolicitării metabolice. În același timp, dietele clasice low-carb sau ketogene pot, pe termen lung, din cauza aportului ridicat de grăsimi, să deterioreze metabolismul glucidelor; poate apărea așa-numita rezistență fiziologică la insulină: celulele își pierd capacitatea de a prelucra eficient glucidele. Pentru un echilibru metabolic durabil, este de importanță esențială flexibilitatea metabolică, adică menținerea capacității organismului de a utiliza flexibil, ca sursă de energie, atât grăsimile, cât și glucidele. Pentru aceasta este indispensabilă restabilirea unui metabolism glucidic bine funcțional. Prin urmare, scopul nu este acela de a urma permanent o dietă low-carb, ci de a reintroduce inteligent și treptat glucidele în alimentația noastră, pentru ca organismul nostru să fie din nou capabil să le valorifice eficient. ²⁰ Activitatea fizică bine aleasă susține, de asemenea, acest proces, dincolo de creșterea sensibilității la insulină a musculaturii scheletice, și prin influențarea microbiomului intestinal. În timp ce efortul excesiv de intens poate avea un efect nefavorabil asupra sistemului digestiv, putând declanșa disbioză și un așa-numit „sindrom gastrointestinal indus de efort”, mișcarea fizică de intensitate moderată are un efect pozitiv asupra compoziției florei intestinale. Aceasta din urmă crește, de exemplu, proporția bacteriilor Akkermansia muciniphila și Oscillospira și intensifică producția de acizi grași cu lanț scurt, precum și de acid lactic. Aceste substanțe nu doar susțin sănătatea sistemului intestinal, ci contribuie și, în mod indirect, la îmbunătățirea flexibilității metabolice și a sensibilității la insulină. ³⁰

Medicina funcțională

Restabilirea sănătății sistemului intestinal este un pas important în îmbunătățirea metabolismului. Acest lucru poate fi realizat cel mai bine printr-o alimentație personalizată, prin modificări ale stilului de viață și prin susținere naturală, pe bază de plante, iar aceasta reprezintă una dintre abordările-cheie ale medicinei funcționale.

Suplimentarea nutrițională țintită și înlocuirea nutrienților

Numeroși nutrienți naturali, respectiv micronutrienți, pot ajuta în abordarea rezistenței la insulină, în special prin reducerea inflamației și a stresului oxidativ, precum și prin îmbunătățirea eficienței insulinei. Compușii cu efect antiinflamator, precum berberina, quercetina și acizii grași omega-3, pot contribui semnificativ la restabilirea sensibilității la insulină a celulelor. Antioxidanții – de exemplu vitamina E și vitamina C, seleniul sau resveratrolul reduc stresul oxidativ, care joacă un rol important în apariția și persistența IR. Vitamina D este, de asemenea, un actor-cheie, întrucât nu doar participă la reglarea metabolismului calciului și fosforului, ci reduce și proporția citokinelor inflamatorii. Studiile clinice au arătat că vitamina D crește numărul receptorilor de insulină în mușchi, în ficat și în celulele adipoase, îmbunătățind astfel sensibilitatea la insulină și utilizarea glucozei. ³⁸ Inozitolul (în special formele myo-inozitol și D-chiro-inozitol) este, de asemenea, un principiu activ promițător în IR. Intensifică semnalizarea insulinei, reduce nivelul insulinei à jeun și reglează ciclul menstrual la femeile cu PCOS, adesea cu rezistență la insulină. ³⁹ Cromul este un oligoelement esențial, care ajută la funcționarea eficientă a insulinei, susține metabolismul glucidelor, al grăsimilor și al proteinelor și, utilizat ca supliment alimentar, poate îmbunătăți glicemia à jeun și poate reduce gradul rezistenței la insulină. ⁴⁰ Scorțișoara influențează, de asemenea, favorabil sensibilitatea la insulină: favorizează funcționarea receptorilor de insulină, intensifică preluarea glucozei în celule și inhibă producția de glucoză a ficatului. Prin efectul său antioxidant și antiinflamator, poate contribui la normalizarea nivelurilor glicemiei și lipidelor, respectiv a tensiunii arteriale, putând ajuta astfel la prevenirea diabetului zaharat de tip 2. ⁴¹ Seleniul protejează, ca antioxidant, celulele împotriva deteriorării oxidative care duce și la scăderea sensibilității la insulină, în timp ce zincul joacă un rol în sinteza, în depozitarea și în eliberarea insulinei, îmbunătățind astfel, în mod indirect, metabolismul glucozei. ^42–43 Combinațiile nutrienților și ale principiilor active menționate susțin și mai eficient abordarea rezistenței la insulină: atenuează inflamația, reduc stresul oxidativ, cresc sensibilitatea la insulină, susțin normalizarea metabolismului.

Îndrumări nutriționale

Alimentația cu index glicemic scăzut este una dintre bazele restabilirii metabolismului. Este recomandabilă introducerea unor mese frecvente, echilibrate, care să conțină proteine, grăsimi sănătoase, precum și glucide complexe, inclusiv în orele de după-amiază și de seară. Postul este recomandat, la început, doar cu prudență, deoarece scăderea bruscă a glicemiei poate reprezenta un stres pentru organism. Îndată ce echilibrul energetic se stabilizează, intervalele dintre mese pot fi prelungite treptat. Susținerea funcțiilor mitocondriale poate fi de asemenea de importanță esențială, în special în caz de diabet sau de terapie cu metformin, întrucât mecanismul de acțiune al metforminului se bazează parțial pe inhibarea complexului I aflat în mitocondrie. Pe termen lung, acesta poate provoca tulburări ale producției de energie, deficit de vitamina B12 și acidoză lactică, drept care se recomandă suplimentarea cu vitamina B12 metilcobalamină, acid alfa-lipoic, Q10, vitamina B1 (benfotiamină), taurină, magneziu, precum și cu alți nutrienți care susțin mitocondriile ⁴⁴. Printre strategiile alimentare suplimentare se numără dieta mediteraneană (multe legume, ceva pește, ulei de măsline), iar un post intermitent moderat, bine sincronizat, poate ajuta, de asemenea, la recâștigarea flexibilității metabolice. Rolul pre- și probioticelor Probioticele, în special anumite tulpini de Lactobacillus și Bifidobacterium, pot îmbunătăți profilul lipidelor sanguine, pot reduce glicemia à jeun, nivelul insulinei și HbA1c. Akkermansia muciniphila este capabilă să îmbunătățească funcția de barieră a intestinului, să atenueze inflamația și să îmbunătățească funcționarea metabolismului. Utilizarea combinată a prebioticelor și a probioticelor poate reduce eficient hiperglicemia și poate ajuta la atenuarea obezității. Particularitățile individuale ale florei intestinale pot prezice eficiența diferitelor intervenții. La cei la care predomină Bacteroides, de exemplu, se răspunde bine la aportul de capsaicină, care funcționează și ca prebiotic natural. În cazul unui raport Prevotella:Bacteroides ridicat, arabinoxilanul, un prebiotic de tip hemiceluloză recomandat mai recent, a demonstrat un efect protector împotriva creșterii în greutate. ³⁰

Factori de stil de viață

Mișcarea fizică regulată, gestionarea stresului și o bună calitate a somnului influențează, de asemenea, în mod semnificativ, sănătatea florei intestinale și starea metabolică. Acestea pot fi cu adevărat eficiente în abordarea complexă a rezistenței la insulină nu doar de sine stătător, ci aplicate împreună cu strategiile de nutriție și de suplimentare alimentară prezentate mai sus.

Adresați-vă specialiștilor noștri!

Rezistența la insulină este o disfuncție metabolică complexă, care afectează mai multe sisteme de organe și a cărei abordare eficientă necesită o strategie integrată, pe mai multe niveluri. Conform abordării HealWays, tratamentul exclusiv simptomatic nu este suficient; pentru obținerea unor rezultate reale, pe termen lung, este indispensabilă identificarea și abordarea țintită a cauzelor declanșatoare aflate în plan secund. În centrul acesteia se află restabilirea echilibrului microbiomului, aplicarea unei alimentații antiinflamatorii, gestionarea eficientă a stresului psihic și fizic, precum și echilibrarea sistemului hormonal. Toate acestea împreună pot contribui la îmbunătățirea semnalizării insulinei la nivel celular, precum și la normalizarea durabilă a stării metabolice. În acest context, intervențiile asupra stilului de viață nu sunt doar instrumente terapeutice complementare, ci pot fi elemente-cheie ale procesului de refacere, care susțin procesele de autoreglare ale organismului.